Blogs info 6

Pastelul Sfarsit de toamna – operă lirică

Posted on: 11 mai 2011

Posaştiuc Şerban

Clasa a V-a A

Pastelul Sfarsit de toamna

- operă lirică

În operele lirice, autorul îşi exprimă în mod direct gândurile, ideile, sentimentele, atitudinile şi convingerile, îmbrăcându-le într-o formă poetică, prin utilizarea figurilor de stil.

Pastelul Sfârşit de toamnă, de Vasile Alecsandri, are ca temă sentimentele de tristeţe şi melancolie provocate de venirea toamnei şi apropierea iernii.

In prima strofă, este conturat tabloul plecării păsărilor călătoare – cocostârci, rândunele, cocori. Succesiunea de verbe, toate la timpul trecut (părăsit-au, au fugit, pribegit-au), creează sentimentul de tristeţe provocat de această despărţire, culminând cu exprimarea sentimentului de jalnic dor. Aversiunea poetului faţă de iarnă, anotimp asociat morţii, reiese din numirea acesteia prin expresia zile rele.

In strofa a doua, este conturat, în contrast cu înaltul cerului, tabloul sosirii toamnei pe pământ: dispariţia vegetaţiei şi producerea brumei. Versurile dezvăluie nostalgia poetului după zilele luminoase şi verdeaţa verii.

Strofa a treia revine la descrierea semnelor toamnei în văzduh: cârduri de cocori zboară pe un cer înnorat, cu un soare palid.

Ultima strofă descrie, combinând planurile celest şi terestru, apropierea iernii: ziua scade, noaptea se măreşte, bate un vânt rece, anunţând crivăţul şi neliniştind animalele (boii, caii, câinii).

Din tot acest tablou, se detaşează omul. Dacă pe tot parcursul pastelului a străbătut, discret, prezenţa sa – prin sentimentele exprimate – , în final apare ca fiinţa superioară care cugetă la evoluţia fenomenelor de necontrolat din jurul său. Pare că se gândeşte, în tihnă, în faţa focului, la trecerea timpului – pentru natură (succesiunea anotimpurilor) şi pentru sine (curgerea anilor). De altfel, Vasile Alecsandri a scris pastelurile după vârsta de 40 de ani, trecând de la poezii de dragoste la poezii descriptive.

Figurile de stil cel mai des întâlnite sunt:

-         Inversiunea: a lor cuiburi, lung zbor, al nostru jalnic dor, vesela verde câmpie;

-         Enumerarea: cocostârci şi rândunele; frunzele cad, zbor, se dezlipesc;

-         Epitet: jalnic dor, vesela verde câmpie … tristă, vestezită, lunca ruginită;

-         Comparaţia: frunzele cad, zbor în aer şi de crengi se dezlipesc ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Alternanţa descrierii prezenţei toamnei pe cer şi pe pământ, precum şi raportul echilibrat între substantive şi verbe conferă armonie versurilor.


Pilda robului nemilostiv

- Evanghelia după Matei, 18, 21 – 35

Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?

Iisus i-a zis: Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.

De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să facă socoteala cu robii săi.

A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de talanţi.

Fiindcă el nu avea cu ce plăti, stăpânul lui i-a poruncit să-l vândă pe el, pe soţia lui, pe copiii lui  şi tot ce avea el şi să se plătească  datoria.

Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi i-a zis: Doamne, fii răbdător faţă de mine şi-ţi voi plăti tot.

Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria.

Dar robul acela, ieşind afară, a întâlnit pe unul dintre cei care erau robi împreună cu el, care-i era dator o sută de dinari. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator!

Deci cel ce era rob împreună cu el s-a aruncat la pământ, îl ruga şi-i zicea: Fii răbdător faţă de mine şi-ţi voi plăti!

Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în închisoare până când va plăti datoria.

Când au văzut cei ce erau robi împreună cu el cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus şi i-au spus stăpânului lor toate cele petrecute.

Atunci, stăpânul lui, chemându-l la el, i-a zis: Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat.

Oare nu se cădea  să ai şi tu milă de cel ce este rob împreună cu tine, cum am avut eu milă de tine?

Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora.

Tot aşa vă va face Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.

Este o parabolă, deoarece:

-         este o naraţiune independentă în cadrul discuţiilor purtate de Iisus cu apostolii, conform Evangheliei după Matei;

-         are semnificaţie morală şi religioasă, care dezvăluie un adevăr general prin asemănarea acestuia cu un fapt real;

Stăpânul este Dumnezeu, robii sunt oamenii, datoriile sunt greşelile oamenilor faţă de Dumnezeu; în timp ce Dumnezeu iartă oamenilor care se căiesc şi se roagă greşeli foarte mari, oamenii nu sunt capabili să-şi ierte unii altora, din tot sufletul, greşeli minore; Dumnezeu îi pedepseşte,  neprimindu-i în Rai, pe cei incapabili de iertare şi care, condamnându-şi semenii, au aroganţa de a se substitui judecăţii Domnului.

-         îmbracă adevărul într-o întâmplare luată din viaţa de toate zilele;

Este folosit un exemplu comun pentru acea perioadă istorică, a robilor datori.

-         transmite o învăţătură;

Oamenii trebuie să fie toleranţi, să aibă înţelegere unii faţă de alţii, să caute să se ajute reciproc.

Dragoş – Vodă

- legendă –

Povestire după momentele acţiunii

 

 

1.    Situaţia iniţială

Dragoş – Vodă, un român deştept şi voinic din Maramureş, pleacă într-o bună zi la vânătoare, cu o haită de câini.

2.    Cauza acţiunii

In nişte codri mari, câinii dibuiesc un taur sălbatic, cu nişte coarne încovoiate, mare şi puternic cum nu mai există în prezent.

3.    Desfăşurarea acţiunii

Vânătorul şi câinii săi pornesc în urmărirea fiarei. Expediţia se prelungeşte (durează o zi şi o noapte), iar câinii cad morţi de oboseală, unul câte unul. Numai o căţea mai rezistă când, ajungând la malul unei gârle, fiara se repede în apă să o treacă înot.

4.    Momentul culminant

Căţeaua se aruncă în apă fără să ezite, însă, răpusă de oboseală, se îneacă.

5.    Depăşirea situaţiei dificile

Dragoş – Vodă, înverşunat de moartea căţelei, asvârle după bour ghioaga sa ţintuită cu cuie de fier şi îl loveşte drept în creştet, apoi îl prinde, îi taie capul şi îl ia cu sine, în semn de biruinţă.

6.    Situaţia finală

Dragoş devine stăpân al acelui ţinut, pe care îl numeşte Moldova, în memoria devotatei căţeluşe, şi stabileşte ca simbol al noii domnii capul de bour.


Plan de idei

1.   Dragoş – Vodă, plecat la vânătoare, descoperă urmele unui taur sălbatic.

2.   Urmărirea taurului este dificilă şi îndelungată, iar majoritatea câinilor de vânătoare au renunţat, de oboseală.

3.   Căţeaua Molda este singura care rezistă până la finalul urmăririi taurului.

4.   Extenuată, Molda se îneacă în râul în care s-a aruncat în urmărirea taurului.

5.   Dragoş – Vodă ucide taurul.

6.   Dragoş – Vodă întemeiază, în acel ţinut, ţara Moldovei, numită astfel în memoria vitezei căţeluşe, şi stabileşte ca simbol al noii domnii capul de bour.

George cel Viteaz

de Petre Ispirescu

 

 

George cel Viteaz este personajul principal din basmul popular cu acelaşi titlu.

Este tipul eroului generos, inteligent şi curajos.

Portretul său se conturează treptat, prin aprecierile autorului, referirile pe care le fac la el alte personaje şi din faptele şi vorbele proprii.

Potrivit autorului, George, fiul de împărat, era un copilaş drăgălaş, care a devenit un tânăr voinicuţ, cu inima curată, fără făţărnicie, apoi un împărat care a domnit în pace şi linişte.

Potrivit călugărului, George era un copil frumos ca un îngeraş.

Pentru calfă, George reprezintă o ameninţare, datorită priceperii sale, de aceea îl trimite în pădurea neagră, unde se spunea că există o scorpie care omoară pe oricine trece pe acolo.

In ochii împărătesei, apare ca un leu, călare pe un şoimulean sireap de mânca foc, leit tată-său.

Prin faptele şi vorbele sale, George se înfăţişează ca un om afectuos, respectuos, ambiţios, perseverent, inteligent şi viteaz.

El plânge de durere când moare capra care l-a hrănit, salvându-l de la pieire, suferă profund şi îl îngroapă cu toată evlavia pe pustnicul care l-a crescut.

Dintr-un sălbatic îmbrăcat în piei de vulpe, ameţit şi speriat de larma oraşului, devine un tânăr ucenic iscusit şi harnic.

George s-a luptat cu scorpia într-un mod inteligent – şi-a pregătit apărarea şi a aşteptat să vadă ce va face adversarul necunoscut, apoi a acţionat iute, luând-o prin surprindere.

Suflet bun, George acceptă ca ucenicul de la fierărie, rămas singur, să-i fie tovarăş, iar mai târziu îi răsplăteşte loialitatea şi destoinicia, făcându-l omul său de încredere.

George, curajos, îl salvează pe vânătorul atacat de mistreţ, neştiind însă că este împăratul ales în locul tatălui său. La petrecerea dată în cinstea lui, unul dintre meseni îl recunoaşte, după mărgelele de la gât. Repus în drepturi,  George organizează cu destoinicie treburile împărăţiei, apoi plănuieşte salvarea mamei sale.

Şi de această dată se arată chibzuit. Întâi îi scrie căpitanului tâlharilor, cerându-i să o elibereze, şi numai după refuzul batjocoritor şi ameninţător al acestuia acţionează şiret, determinându-l pe tâlhar să capituleze fără luptă.

George cel Viteaz este un model de curaj de a înfrunta şi învinge soarta potrivnică.

Locul şi timpul acţiunii: imaginare

- ritmul şi durata întâmplărilor – neobişnuite, alerte;

-         acţiunea se petrece pe două tărâmuri  diferite

 la curtea împăratului; în pădurea neagră

-         supranaturalul intervine în acţiunile eroului

o păsărică îl învaţă să se scalde în sângele scorpiei ucise ca nici un rău să nu se mai atingă de el

-         probe

lupta cu scorpia; ucenicia

-         ajutoare

obiecte magice (sabia, buzduganul); animale (capra, păsărica); oameni (ucenicul, pustnicul)

-         se desfăşoară după o schemă tipică

eroul pleacă în lume, unde se confruntă cu diverse pericole, revenind acasă ca învingător şi cu experienţă de viaţă

 

Personaje: modele morale opuse

-         personaj principal – George

-         personaje secundare – scorpia, ucenicul

-         personaje episodice – pustnicul, tâlharii, balaurul, fierarul, împăratul, împărăteasa

-         personaje colective – oamenii

 

- personaje fantastice – balaurul, scorpia

 

Lexic:

- formule fixe pentru marcarea etapelor naraţiunii

început – a fost odată ca niciodată

final   – încălecai p-o şa etc.

- limbaj popular

          stârpitură de copil; pasămite; pe ici, pe colea;iaca să ne tocmim; îşi închelbără un rând de haine

- ordine neobişnuită a cuvintelor din enunţ

          Bucuria ce fu la curtea împăratului nu se poate spune.

Prâslea cel voinic şi merele de aur

-         caracterizare –

 

Prâslea, adică fiul cel mic al împăratului, este tipul eroului inteligent şi generos.

Portretul său se conturează treptat, prin acumularea aprecierilor celorlalte personaje şi a faptelor proprii.

Din răspunsul tatălui său la rugămintea de a-l lăsa şi pe el să încerce să păzească pomul, reiese că aceea urma să fie prima experienţă majoră din viaţa lui. Astfel, Prâslea este numit mucos, în contrast cu fraţii săi, voinici şi deprinşi cu nevoile.

Prâslea construieşte un răspuns diplomatic pentru a-l îndupleca pe împărat, care, în final, cedează.

Modul în care şi-a pregătit şi efectuat pânda arată că Prâslea este perseverent, precaut şi inventiv. Un detaliu ar putea indica de ce Prâslea reuşeşte acolo unde ceilalţi dinaintea lui au dat greş: cititul cărţilor, care îmbogăţeşte mintea şi înalţă sufletul.

Hotărârea de a-l prinde pe hoţ face parte din felul de a fi al personajului – să nu lase lucrurile neterminate, să înlăture cauza răului.

Prâslea este un model de ambiţie: deşi îl cuprinde frica când ajunge pe tărâmul celălalt şi când vede palatele de aur în care locuia zmeul cel mic, stă o clipă pe gânduri, socoteşte, se îmbărbătează şi-şi continuă căutarea.

Faptele lui pe tărâmul celălalt (lupta cu zmeii, încercarea fraţilor ale căror gânduri necurate le ghicise, salvarea puilor zgripsoroaicei, întoarcerea pe pământ) întăresc trăsături definitorii pentru Prâslea: vitejie, isteţime şi bunătate.

Prevăzător, Prâslea nu merge direct acasă, ci se angajează ucenic la un argintar. Prin faptele sale deosebite şi la insistenţele fiicei mai mici de împărat, reuşeşte să fie invitat la palat, unde, cu ingeniozitate, dezvăluie cine este, îşi recapătă poziţia şi obţine pedepsirea fraţilor săi mai mari.

Prâslea este un personaj îndrăgit pentru seninătatea, perseverenţa, inteligenţa, curajul şi bunătatea sa.

Conversaţie

Un pitic şi un căţel,

Pricăjit ca vai de el,

Stau de vorbă la terasă

Ce mai zarvă o să iasă

Când copiii or s-audă

Despre bătălia surdă

Crâncenă şi clar absurdă

Dintre melci şi gândăcei

Fluturaşi şi brotăcei

Pentru o zonă mai curată,

Mai spre soare amplasată,

Cu verdeaţă şi piscină,

Linişte şi bere fină.

Totul însă se sfârşeşte

C-un viraj luat nebuneşte

De un prichindel blondiu

Aflat la primul raliu.


Domnu Trandafir

 

de Mihail Sadoveanu

 

-         caracterizare –

 

Personajul principal din povestirea cu acelaşi titlu reprezintă învăţătorul de ţară din Moldova, de la începutul secolului trecut, evocat cu nostalgie de un fost elev recunoscător pentru educaţia primită.

Domnu Trandafir era un om bine făcut, puţin chel, cu ochi foarte blajini, mustaţă lungă şi dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc.

Era o persoană harnică, generoasă, blândă şi cu multă dragoste pentru copii.

Talentul pedagogic şi pasiunea pentru meseria sa sunt ilustrate prin modul diferit în care preda diversele lecţii – poeziile eroice prezentate cu voce tare şi gesturi teatrale adecvate, poveştile lui Ion Creangă cu voce blândă, zâmbet liniştit şi cartea dragă aşezată în dreptul inimii până când se crea atmosfera potrivită pentru lectură.

Cea mai importantă învăţătură transmisă copiilor nu a fost însă cea impusă de programa şcolară, gramatică sau aritmetică, ci cea morală. Domnu Trandafir le-a transmis elevilor săi bunătatea, credinţa în Dumnezeu şi curăţenia sufletească. I-a învăţat, prin exemplu personal, să fie harnici, primitori cu oaspeţii, modeşti şi respectuoşi faţă de toţi oamenii. Din fragmentul referitor la vizita ministrului şi a inspectorului, reiese că învăţătorul se comporta demn şi sigur pe sine în orice situaţie, ca un om cu conştiinţa datoriei împlinite.

Elevul său îşi aminteşte de domnu Trandafir cu duioşie şi respect şi îl asociază pe acesta cu copilăria sa luminoasă.

Chiar numele literar ales – Trandafir – sugerează frumuseţea şi delicateţea sufletească, dar şi originea – Moldova.

Apropierea sufletească dintre învăţător şi copii a dăinuit peste ani, după cum arată fostul său elev prin aprecierea: îi era drag să ne înveţe, şi parcă eram copiii lui – asta am simţit-o totdeauna, cât am fost sub privegherea lui.


Posaştiuc Şerban

Clasa a V-a A

Prâslea cel voinic şi merele de aur

- rezumat -

In basmul Prâslea cel voinic şi merele de aur, întâmplările se petrec într-un ritm alert.

Pentru că nici un paznic nu a putut să păzească merele de aur din grădina împăratului, fiii acestuia se oferă să păzească ei pomul. Însă     nici fiul cel mare, nici fiul cel mijlociu nu reuşesc să prindă hoţul. Atunci, Prâslea îl roagă pe împărat să-l lase să încerce să păzească şi el pomul  În cele din urmă, împăratul încuviinţează.

Spre deosebire de fraţii săi, Prâslea îşi pregăteşte pânda cu grijă, astfel încât, după miezul nopţii, deşi cuprins de oboseală, reuşeşte să rămână treaz datorită măsurile de precauţie luate şi  să rănească un hoţ.

Dimineaţa, îl bucură nespus pe împărat, când îi duce merele pe o tipsie de aur.

Prâslea este hotărât să afle cine este hoţul. În acelaşi timp, invidioşi, fraţii mai mari decid să-l omoare.

Fără să ştie de gândurile necurate ale fraţilor săi, Prâslea porneşte împreună cu aceştia în căutarea hoţului.

Mergând după urme, ajung la o prăpastie în care doar Prâslea se încumetă să coboare.

Ajuns pe tărâmul celălalt, Prâslea salvează trei fete de împărat, luptându-se vitejeşte cu  zmeii care voiau să le ia de soţii cu forţa.

Fraţii mai mari le ridică doar pe fetele de împărat şi încearcă să-l ucidă pe Prâslea, însă acesta, care între timp şi-a dat seama de intenţia lor, leagă de frânghie o piatră peste care îşi pune căciula. Într-adevăr, fraţii mai mari, crezând că este Prâslea, dau drumul frânghiei.

Ajunşi acasă, cei doi se căsătoresc cu fetele mai mari.

Prâslea reuşeşte să iasă de pe tărâmul celălalt cu ajutorul unei zgripsoroaice căreia i-a salvat puii de balaur.

Ajuns pe pământ, Prâslea, angajat ucenic la un argintar, îndeplineşte cerinţele fetei de împărat cea mică: aduce furca cu caierul şi fusul cu totul de aur, care toarce singură, o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur.

La cererea fetei, Prâslea este adus de meşter la palat, unde este recunoscut de către împărat şi primit cu mare bucurie şi recunoştinţă de fată.

Prâslea le povesteşte părinţilor săi întâmplările prin care a trecut şi hotărăsc împreună că pedeapsa pentru fraţii cei mari să vină de la Dumnezeu.

Fraţii cei mari nu trec proba cu săgeţile şi mor, iar Prâslea se căsătoreşte cu fata cea mică şi, după moartea tatălui său, domneşte în pace mulţi ani.

X

X       X

Elemente caracteristice basmului

          Timpul şi locul acţiunii – fantastice, un univers în care totul este posibil; întâmplările se petrec în două lumi diferite – pe pământ şi pe lumea cealaltă;

          Întâmplări – imaginare; se derulează după o schemă caracteristică tuturor basmelor; majoritatea sunt probe pe care trebuie să le treacă eroul; întotdeauna binele învinge răul; acţiunea este alcătuită din mai multe episoade (situaţie iniţială, cauză care determină acţiunea, peripeţiile eroului, depăşirea situaţiei dificile, situaţia finală);

Personaje – au puteri supranaturale; reprezintă modele morale opuse: personajul principal este întotdeauna eroul pozitiv; personajele episodice apar într-un singur moment al basmului şi se împart în ajutoare şi adversari ai eroului  (zmei, zgripsoroaica);

Limbaj – popular; conţine expresii specifice care marchează începutul, derularea şi finalul basmului;

Figuri de stil – cel mai frecvent folosite sunt inversiunile, epitetele, comparaţiile şi repetiţiile.

          Se observă repetarea unor cifre magice (3 băieţi de împărat, 3 fete de împărat, 3 zmei, 3 mere de aur, 3 probe).


SERBAN POSASTIUC

elev

Data şi locul naşterii: 9 noiembrie 1989, Giurgiu, România

Inălţime: 1,51 m

Rezultate şcolare: premiul I în clasele I – IV; media 9,13 în primul         semestru din clasa a V-a;

Limbi străine studiate: engleza, franceza, germana şi japoneza;

Sporturi practicate: baschet, la Clubul Sportiv Scolar nr. 6 Bucureşti; participare la campionatul naţional şi la Cupa Capitalei; fotbal, ciclism;

Hobbyuri: jocuri pe calculator, maşini, dinozauri, colecţie de reviste auto şi ştiinţifice, muzică clasică;

Autori preferaţi: Ion Creangă, Joanne K. Rowling, Daniel Defoe şi Stephen Cole

Muzică: Beethoven, Mozart, Bach, Chopin; Abba, Andre, 3 Sud-Est.

Posaştiuc Şerban

Clasa a V-a A

Dan Barbilian

Dan Barbilian s-a născut la 19.03.1895, la Câmpulung Muscel, în judeţul Argeş, şi a încetat din viaţă la 11.08.1961, la Bucureşti.

După clasele primare şi gimnaziale făcute în provincie, a urmat cursurile liceelor Gh. Lazăr  şi Mihai Viteazul din Bucureşti.

După bacalaureat (1941), s-a înscris ca student la secţia de matematică a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. Şi-a întrerupt studiile din cauza războiului, fiind un timp cantonat pe Prut, ca elev al Şcolii de geniu.

A debutat ca poet (cunoscut sub pseudonimul Ion Barbu) în 1918, cu poezia Fiinţa, publicată în revista Literatorul a lui Al. Macedonski.

În anul următor, şi-a început colaborarea la Sburătorul, prezentat elogios de Eugen Lovinescu.

Sporadic, a semnat în Umanitatea, Cuvântul liber, Revista nouă şi Viaţa românească.

        În acelaşi timp, a redactat primele lucrări de matematică, luându-şi licenţa în 1921.

A plecat în Germania, la Gottingen, pentru a-şi pregăti teza de doctorat, dar s-a lăsat cuprins cu totul de demonia literară.

S-a stabilit la Tubingen, împreună cu Tudor Vianu, apoi la Berlin, unde l-a întâlnit pe Al. A. Philippide.

Din 1924, a predat matematica la Giurgiu şi Bucureşti, ocupând, totodată, postul de asistent universitar.

A promovat examenul de doctorat în 1929, cu teza Reprezentări canonice ale adunării funcţiilor ipereliptice.

        A publicat versuri în Contemporanul, Revista nouă, Viaţa literară, Cetatea literară şi altele.

Apariţia volumului Joc secund, în 1930, comentat de criticii cei mai autorizaţi ai timpului, a fost considerată de poet o lichidare a trecutului literar.

In 1932, a ocupat prin concurs un post de conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe, secţia matematică, a Universităţii din Bucureşti.

S-a ocupat de fundamentarea axiomatică a geometriei, de studiul cunoscutelor spaţii Barbilian.

A luat parte la numeroase congrese de matematică şi a fost invitat de Universităţile din Hamburg, Gottingen şi Viena să ţină prelegeri şi conferinţe.

In 1942 a fost numit profesor.

1.   Poezia – univers al visului de copil

 

 

        Multe din poeziile lui Mihai Eminescu reînvie universul copilăriei.

Unele evocă locurile unde şi-a petrecut poetul primii ani din viaţă, hoinărind prin păduri şi culcându-se lângă izvoare, cum îşi va aminti mai târziu:

Fiind băiat, păduri cutreieram

Şi mă culcam adesea lângă isvor.

Din locurile copilăriei, poetul a reţinut câteva elemente, care revin permanent în poezia sa de dragoste – codrul şi izvorul.

          Vino-n codrul la isvorul

          Care tremură pe prund

          Unde prispa cea de brazde

          Crengi plecate o ascund.

Alteori, codrul  e mai mic, un crâng, cu lac şi tei înfloriţi.

E-un miros de tei în crânguri

          Dulce-i umbra de răchiţi

          Şi suntem atât de singuri

          Şi atât de fericiţi!

 

In Freamăt de codru, cântecul păsărilor, sunetul izvoarelor, teii înfloriţi, toată natura participă la regretul pentru sfârşitul dragostei poetului din cursul verii. O imagine delicată este aceea a izvorului care a păstrat amintirea piciorului tinerei fete:

Se întreabă trist isvorul:

-         Unde mi-i crăiasa oare

Părul moale, despletindu-şi,

Faţa-n apa mea privindu-şi,

Să m-atingă visătoare

                   Cu piciorul?

Îl încântau, desigur, după cum rezultă din poezia Trecut-au anii, poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, auzite de la bătrânii din sat.

Dragostea şi natura sunt inseparabile în poezia lui Eminescu. Povestea teiului, variantă la Făt-Frumos din tei, are la bază o întâmplare auzită de poet în copilărie, despre o fată de boier fugită în lume cu un flăcău de ţăran.

Crăiasa din poveşti din poezia cu acelaşi nume e o zeiţă a pădurii.

In Povestea codrului, codrul          este personificat într-un împărat cu stemă de lună, soare şi luceferi. El are curteni din neamul cerbilor şi mii de supuşi. Iepurii sunt crainici, privighetorile ţin orchestra, furnicile alcătuiesc armata. Poetul visează întoarcerea la starea de inocenţă primară în acest decor de basm:

Hai şi noi la craiul, dragă,

          Şi să fim din nou copii,

          Ca norocul şi iubirea

          Să ne pară jucării.

Reconstruirea artistică a locurilor copilăriei şi exploatarea lirică a poveştilor şi legendelor auzite în copilărie au contribuit la crearea universului imaginar unic al poeziei eminesciene.

 

Vizită …

de Ion Luca Caragiale

Caracterizarea personajului principal, Ionel

Ionel, personajul principal din schiţa Vizită …, de Ion Luca Caragiale, reprezintă tipul copilului răsfăţat, obraznic.

Portretul lui se conturează din datele furnizate de narator (vizitatorul), de mama sa, doamna Popescu, precum şi din faptele şi vorbele proprii. Acţiunea este foarte concentrată. In loc să povestească, Caragiale îşi surprinde personajele vorbind, dialogând.

In introducere, naratorul informează că Ionel este un copilaş foarte drăgălaş de vreo opt anişori, fiul unei bune prietene de-ale sale, doamna Popescu, şi al domnului Popescu, mare agricultor.

Naratorul foloseşte deseori ironia când face referire la Ionel. Un exemplu este cel în care apare personajul episodic femeia bătrână care pregăteşte cafeaua. In timp ce doamna Popescu îi povesteşte musafirului că îşi petrece cea mai mare parte din timp pentru a-i face educaţie lui Ionel, acesta este pe punctul de a răsturna maşina de gătit.

Doamna Popescu îl consideră pe Ionel un ştrengar, deştept. Se poartă cu el cu multă dragoste şi tandreţe, este foarte mândră de el şi incapabilă să-i refuze ceva ori să-i aprecieze corect faptele.

Ionel este neastâmpărat, lipsit de bune maniere (bate toba şi suflă în trâmbiţă, asurzindu-l pe musafir, se joacă cu mingea, răsturnând cafeaua vizitatorului, îi toarnă acestuia dulceaţă în şoşoni), nepoliticos (i se adresează musafirului cu tu), inconştient de gravitatea faptelor sale (o atacă cu sabia pe femeia care aducea tava cu cafele şi îşi răneşte mama, fumează).

Cu toate acestea, Ionel este un personaj simpatic, ca şi domnul Goe, pe care publicul român l-a îndrăgit şi l-a transformat într-un nume pentru a descrie toţi copiii alintaţi şi obraznici.

 

 

 

 

S-a născut la 30.01.1852, la Haimanale, judeţul Prahova, şi a încetat din viaţă la 09.06.1912, la Berlin, în Germania.

Ziarist

A lucrat la publicaţiile Ghimpele, Alegătorul liber, Unirea democratică, România liberă, Timpul, Constituţionalul, Universul.

In 1877 a redactat singur, în întregime, săptămânalul umoristic Claponul.

In perioada august – septembrie 1877, împreună cu publicistul Frederic Dame, a scos ziarul Naţiunea română, care şi-a încetat însă apariţia după publicarea unei ştiri false despre căderea Plevnei.

In 1893, împreună cu A. Bacalbaşa, a scos revista umoristică Moftul român.

In 1894 a editat, împreună cu Ioan Slavici şi George Coşbuc, revista literară Vatra.

Dramaturg        

A scris comediile O noapte furtunoasă (1878), Conul Leonida faţă cu reacţiunea (1879), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885).

In comedii, sunt criticate moravurile vieţii politice şi familiale burgheze de la sfârşitul secolului trecut (necinstea,  incultura, orgoliul).

Momente şi schiţe

Se aseamănă cu piesele de teatru prin fondul lor dramatic şi comic.

Critică educaţia familială (Domnul Goe, Vizită, Bubico), destrămarea familiei (Mici economii, Tren de plăcere), superficialitatea presei (Reportaj, Ultima oră, Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii) şi incompetenţa didactică (Un pedagog de şcoală nouă).

In momente şi schiţe, Caragiale a creat câteva personaje tipice memorabile – copilul prost crescut, bucureşteanul, amicul.

Importanţa operei lui I.L. Caragiale

I.L. Caragiale este creatorul limbajului dramatic în literatura română.

Scriitor de valoare universală, a fost tradus, în timp, în toate limbile de largă circulaţie – franceză, engleză, italiană, spaniolă, germană, dar şi în maghiară, sârbă, bulgară şi altele, piesa O scrisoare pierdută jucându-se pe toate meridianele, din Franţa în Argentina, din Germania în Japonia şi Egipt.

 

Gellu Naum

S-a născut în Bucureşti, la 01.08.1915.

Poet, prozator şi traducător român.

Opera

-         cărţi pentru copii – Cel mai mare Gulliver,1958; Cartea cu Apolodor, 1959, A doua carte cu Apolodor, 1964.

-         traduceri – din engleză, franceză, germană (Diderot, Prevert, Kafka).

 

 

 

Emil Gârleanu

S-a născut la 05.0.1878, la Iaşi; a murit la 02.07.1914, la Câmpulung-Muscel.

Prozator şi jurnalist român.

Viaţa

A intrat de timpuriu în mişcarea Sămănătorul, sub influenţa căreia şi-a desfăşurat prima parte a activităţii literare.

A debutat la revista ieşeană Arhiva.

A fost redactor la revista sămănătoristă Făt-Frumos şi colaborator la Convorbiri critice.

A participat activ la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români, al cărei preşedinte a fost.

            Opera

A debutat cu volumul Bătrânii (1905), în care sunt evocaţi boieri de viţă veche, patriarhali şi visători, superiori lumii noi, burgheze, care i-a ruinat.

Un alt volum, Nucul lui Odobac (1910), dezvoltă tot o temă sămănătoristă: dispariţia ţărănimii patriarhale şi a obiceiurilor tradiţionale.

Cea mai cunoscută operă a lui Emil Gârleanu este Din lumea celor care nu cuvântă (1910), în care a relatat, cu duioşie, întâmplări alegorice din viaţa gâzelor, păsărilor, animalelor şi plantelor.

Alte volume:

-         Cea dintâi durere (1907);

-         1877 – schiţe de război (1908);

-         Trei vedenii (1910);

-         Amintiri şi schiţe (1910).

George Topârceanu

S-a născut la 20.03.1886 şi a murit la 07.05.1937, la Iaşi.

Poet, prozator şi jurnalist literar român.

Viaţa

A studiat la Facultatea de Litere din Bucureşti, dar nu şi-a luat diploma.

A fost un funcţionar mărunt până în 1911, când a fost angajat  secretar de redacţie al revistei Viaţa românească, din Iaşi.

In timpul primului război mondial, a fost luat prizonier pe frontul bulgăresc şi a petrecut 2 ani (1916 – 1918) într-un lagăr.

In 1918 a scos la Iaşi, împreună cu Mihail Sadoveanu, revista Însemnări literare.

Când, în 1920, reapare Viaţa românească, a preluat funcţia de redactor-şef.

In 1926 a obţinut Premiul Naţional de poezie, iar în 1936 a fost ales membru corespondent al Academiei.

Opera

Mihai Eminescu

Mircea Eliade

Michael Ende

Powered by http://www.referat.ro/

cel mai tare site cu referate

Fişă de lectură

I. Informaţii generale

Autor – George Topârceanu – s-a născut la 20.03.1886, a murit la 07.05.1937, Iaşi; poet, prozator şi jurnalist literar; în 1926, a câştigat Premiul Naţional de poezie; în 936, a fost ales membru corespondent al Academiei;

Titlu – poezia Rapsodii de toamnă face parte din volumul Balade vesele (ulterior numit Balade vesele şi triste), apărut în 1916;

Tipul textului – literar, poezie.

II. Informaţii despre conţinutul lucrării

Nota definitorie a poeziei este îmbinarea de umor şi sentimentalism. Poetul priveşte cu simpatie şi înţelegere dramele fiinţelor mărunte.

In versurile de mai sus, poetul redă zbuciumul provocat în universul necuvântătoarelor de apropierea toamnei (O boare … a furat de prin ponoare puful păpădiilor; Solzii frunzelor mărunte s-au zburlit pe ramură).

Limbajul este simplu, versurile sunt scurte, iar ritmul alert.

Figurile de stil frecvent utilizate sunt:

Personificare – o boare … a furat …; un salcâm privi; solzii frunzelor … s-au zburlit;

Epitete – Un salcâm … mândru; frunze mărunte;

Comparaţie – Un salcâm … mândru ca o flamură.

Sfârşit de toamnă

Pastelul Sfârşit de toamnă, de Vasile Alecsandri, are ca temă sentimentele de tristeţe şi melancolie provocate de venirea toamnei şi apropierea iernii.

In prima strofă, este conturat tabloul plecării păsărilor călătoare – cocostârci, rândunele, cocori. Succesiunea de verbe, toate la timpul trecut (părăsit-au, au fugit, pribegit-au), creează sentimentul de tristeţe provocat de această despărţire, culminând cu exprimarea sentimentului de jalnic dor. Aversiunea poetului faţă de iarnă, anotimp asociat morţii, reiese din numirea acesteia prin expresia zile rele.

In strofa a doua, este conturat, în contrast cu înaltul cerului, tabloul sosirii toamnei pe pământ: dispariţia vegetaţiei şi producerea brumei. Versurile dezvăluie nostalgia poetului după zilele luminoase şi verdeaţa verii.

Strofa a treia revine la descrierea semnelor toamnei în văzduh: cârduri de cocori zboară pe un cer înnorat, cu un soare palid.

Ultima strofă descrie, combinând planurile celest şi terestru, apropierea iernii: ziua scade, noaptea se măreşte, bate un vânt rece, anunţând crivăţul şi neliniştind animalele (boii, caii, câinii).

Din tot acest tablou, se detaşează omul. Dacă pe tot parcursul pastelului a străbătut, discret, prezenţa sa – prin sentimentele exprimate – , în final apare ca fiinţa superioară care cugetă la evoluţia fenomenelor de necontrolat din jurul său. Pare că se gândeşte, în tihnă, în faţa focului, la trecerea timpului – pentru natură (succesiunea anotimpurilor) şi pentru sine (curgerea anilor). De altfel, Vasile Alecsandri a scris pastelurile după vârsta de 40 de ani, trecând de la poezii de dragoste la poezii descriptive.

Figurile de stil cel mai des întâlnite sunt:

-         Inversiunea: a lor cuiburi, lung zbor, al nostru jalnic dor, vesela verde câmpie;

-         Enumerarea: cocostârci şi rândunele; frunzele cad, zbor, se dezlipesc;

-         Epitet: jalnic dor, vesela verde câmpie … tristă, vestezită, lunca ruginită;

-         Comparaţia: frunzele cad, zbor în aer şi de crengi se dezlipesc ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Alternanţa descrierii prezenţei toamnei pe cer şi pe pământ, precum şi raportul echilibrat între substantive şi verbe conferă armonie versurilor.

 

Posaştiuc Şerban

Clasa a V-a A

Vasile Alecsandri

- s-a născut în 1818, la Bacău, şi a murit în 1890, la Mirceşti;

Ø     A studiat la Paris, împreună cu un grup de tineri din care făcea parte şi viitorul domn Alexandru Ioan Cuza.

Ø     In 1840, este numit director al Teatrului din Iaşi, împreună cu M. Kogălniceanu şi C. Negruzzi.

Ø     A avut un rol important în revoluţia din martie 1848 de la Iaşi.

Ø     A fost ministru de Externe sub Cuza.

- poet, prozator şi dramaturg;

Ø     A scris nuvele, note de călătorie (O călătorie în Africa), comedii (Cucoana Chiriţa la Iaşi, Cucoana Chiriţa în provincie), drame istorice (Despot Vodă).

Ø     In poeziile patriotice, a susţinut ideea unirii (Hora Unirii) şi a premărit vitejia ostaşilor angajaţi în lupta pentru independenţă (volumul Ostaşii noştri).

- reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori de la mijlocul secolului al XIX-lea;

Mihail Sadoveanu: Incepând din preajma anului 1840, vreme de jumătate de veac, V. Alecsandri a întrupat în sufletu-i generos şi a exteriorizat cu marele-i talent toate aspiraţiile neamului nostru.

- admirator al folclorului naţional, a alcătuit culegeri de literatură populară;

Ø      Culegerea Poezii poporale, balade (cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de V. Alecsandri, apărută în 1852, include, între altele,  baladele  Mioriţa şi Toma Alimoş.

- cele mai importante volume de poezii: Pasteluri, Doine şi lăcrămioare, Ostaşii noştri.

Posaştiuc Şerban

Clasa a V-a A

Sfârşit de toamnă

Poezia face parte din volumul Pasteluri, de Vasile Alecsandri, creatorul acestei specii literare.

Pastelurile descriu mici tablouri de natură inspirate din lunca Siretului. Au ca temă exprimarea, cu simplitate, a stărilor sufleteşti ale poetului în faţa frumuseţii naturii. Majoritatea se caracterizează prin optimism şi conţin detalii gingaşe ori note de umor.

Ø      Cele mai numeroase sunt dedicate iernii (Iarna, Gerul, Viscolul, Sania, Miezul iernii, La gura sobei, Bradul, Sfârşitul iernei).

Ø      Primăvara este întâmpinată cu bucurie în suflet în poeziile Oaspeţii primăverii, Cucoarele, Noaptea, Dimineaţa, Tunetul.

Ø      Unele pasteluri au ca temă muncile câmpului: Plugurile, Sămănătorii, Secerişul, Cositul.

Ø      Numeroase pasteluri au fost inspirate de locul de creaţie de la Mirceşti : Serile la Mirceşti, Lunca din Mirceşti, Malul Siretului.

Ø      Natura Orientului este descrisă în Mandarinul şi Pastel chinez.

Majoritatea Pastelurilor au fost publicate în revista Convorbiri literare, în anii 1878-1875. Au apărut în volum în 1875. Criticul literar George Călinescu l-a comparat pe V. Alecsandri cu pictorul Nicolae Grigorescu, apreciind că Pastelurile aduc în literatura română o poezie nouă, în care predomină tehnica picturală.

 

Pastelul Sfârşit de toamnă, creat în 1868, descrie, cu tristeţe şi melancolie, ultimele zile de toamnă şi apropierea iernii.
Dragostea poetului faţă de natură străbate de la primele cuvinte: oaspeţii caselor noastre, cum sunt numite păsările călătoare – cocostârcii şi rândunelele.

Natura este surprinsă în diversele sale forme de existenţă, alternând, echilibrat, planurile celest şi terestru. Tabloul de toamnă cuprinde cârduri de păsări călătoare care migrează, câmpii veştejite, lunca acoperită de brumă, copaci goliţi de frunze, cerul întunecat de nori negri, care acoperă soarele.

Apropierea iernii este descrisă prin expresii cum ar fi: zile rele, nouri negri plini de geruri, precum şi în ultima strofă:

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!

Vântul şuieră prin hornuri răspândind înfiorare.

Boii rag, caii rânchează, câinii latră la un loc.

Din tot acest tablou, se detaşează omul. Dacă pe tot parcursul pastelului a străbătut, discret, prezenţa sa – prin sentimentele exprimate – , în final apare ca fiinţa superioară care cugetă la evoluţia fenomenelor de necontrolat din jurul său. Pare că se gândeşte, în tihnă, în faţa focului, la trecerea timpului – pentru natură (succesiunea anotimpurilor) şi pentru sine (curgerea anilor). De altfel, Vasile Alecsandri a scris pastelurile după vârsta de 40 de ani, trecând de la poezii de dragoste la poezii descriptive.

Figurile de stil prezente în poezie sunt:

v     Comparaţia: frunzele cad, zbor în aer şi de crengi se dezlipesc ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc; din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt la ceruri, ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri;

v     Enumerarea: cocostârci şi rândunele; frunzele cad, zbor, se dezlipesc;

v     Repetiţia: iarna vine, vine;

v     Inversiunea: a lor cuiburi, lung zbor, al nostru jalnic dor, vesela verde câmpie, grozavii nori;

v     Epitet: vesela verde câmpie, lunca ruginită, corbi iernatici, grozavii nori.

Cuvintele care denumesc ori fac referire la sentimentul de tristeţe, de melancolie apar de mai multe ori în poezie: jalnic dor, câmpia tristă, omul trist.

In poezie, predomină substantivele şi adjectivele, fiind o descriere. Verbele sunt la timpul trecut, când este vorba de plecarea păsărilor călătoare, la prezent, în strofele a II-a şi a III-a, care descriu transformările petrecute în natură.

Sfârşit de toamnă este o poezie plină de armonie, în care măreţia şi frumuseţea naturii capată contur prin forţa cuvântului.
Figuri de stil

Antiteză – opoziţia dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei

Exemplu: Ea bogată, eu sărac

                                    Vreme trece, vreme vine,

                                    Toate-s vechi şi nouă toate …

Comparaţie – alăturarea a doi termini, cu scopul de a se releva trăsăturile asemănătoare

Exemplu: frunzele cad, zbor în aer şi de crengi se dezlipesc ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc; din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt la ceruri, ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri;

Enumeraţie – prezentarea detaliată a faptelor

Exemplu: cocostârci şi rândunele; frunzele cad, zbor, se dezlipesc;

Epitet – rezultă din alăturarea unui adjectiv, adverb pe lângă un substantiv pentru a-l înfrumuseţa sau pentru a sublinia o însuşire considerată esenţială

Exemplu: vesela verde câmpie, lunca ruginită, corbi iernatici, grozavii nori

 

Hiperbolă – exagerarea mărită a trăsăturilor unui obiect, personaj, fenomen

Exemplu: A fost odată ca niciodată, pe când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de oca de fier la un picior şi se suia în slava cerului şi striga că nu-I e greu …

 

Inversiune – inversarea topicii obişnuite a unor cuvinte în frază

Exemplu: a lor cuiburi, lung zbor, al nostru jalnic dor, vesela verde câmpie, grozavii nori;

 

Metaforă – comparaţie din care este exprimat un singur termen

Exemplu: Sus pe plai

            Tăcutul crai

Al nopţii reci,

Umbrind poteci,

Se-nalţă-n zori.

 

Personificare – atribuirea de însuşiri omeneşti unor obiecte, fiinţe necuvântătoare, fenomene

Exemplu: Primăvara,mama noastră

                                    Suflă bruma din fereastră.

 

Repetiţia – folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt

Exemplu: iarna vine, vine.

GERUL

de Vasile Alecsandri

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jălire

Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;

El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori

C-un val  alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte,

Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,

El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,

Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,

Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,

Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri,

Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare

Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoţând aburi lungi pe nare.

O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeamnă calul meu

Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!


Figuri de stil

în pastelul Gerul, de Vasile Alecsandri

1. Epitete

v   Gerul aspru şi sălbatic; neagra luncă; ţurţuri lucitori; focul vesel; câmpul luciu, aburi lungi, gerule năprasnic; flori de iarnă;

 

2. Personificări

v   Gerul strânge-n braţe-i cu jălire …; Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte/ Şi, privind la focul vesel …/ El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat/ Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat;

v   Neagra luncă … zace-n amorţire;

3. Comparaţie

v   El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori …; Să mă poarte ca săgeata;

4. Inversiuni

v   Neagra luncă; ca pe-o mireasă moartă o-ncunună; Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat; Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri;

5. Enumeraţie

v   Gerul face pod de gheaţă …, Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,/ Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri … dă aripi de vulturi cailor; crini şi roze.

Numai poetul …

de Mihai Eminescu

Numai poetul,

Ca pasări ce zboară   - comparaţie

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului:

In ramurile gândului,

In sfintele lunci,     - inversiune * epitet

Unde pasări ca el    - comparaţie

Se-ntrec în cântări.

In aceste versuri, Mihai Eminescu se referă la dăinuirea veşnică a poetului prin creaţie.

Poetul este comparat de două ori cu păsări: prima dată în plan terestru (ca pasări ce zboară deasupra valurilor), iar a doua oară în plan celest (pasări ca el … din sfintele lunci). Astfel, Eminescu face referire deopotrivă la destinul pământean al poetului (deosebit de al celorlalţi muritori, prin faptul că are capacitatea de a se ridica, prin creaţie, deasupra valurilor vieţii) şi la cel sfânt: asemenea Creatorului, poetul trece peste nemărginirea timpului, rămâne veşnic prezent în viaţa oamenilor prin opera sa, şi creează, pentru semenii săi, un rai spiritual.

Asemenea păsărilor, poetul trăieşte singur, suspendat între cer şi pământ – el nu poartă în sine greutatea care îi leagă pe oamenii obişnuiţi de pământ, dar nici puritatea absolută a Creatorului suprem.

Ex libris

de Tudor Arghezi

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,   - epitet

Incet gândită, gingaş cumpănită;         - inversiune

Eşti ca o floare, anume înflorită           - comparaţie

Mâinilor mele, care te-au deschis.

In aceste versuri, Tudor Arghezi se referă la truda artistului pentru realizarea unei opere literare şi la valoarea artistică a acestora.

Eforturile creatoare sunt descrise în versul al doilea, printr-o succesiune de verbe la participiu (gândită, cumpănită) – exploatând originea verbală a cuvintelor pentru a invoca activitatea artistului şi calitatea lor de adjectiv pentru a defini cartea, astfel unind opera de creatorul ei. Fineţea actului creator este invocată prin epitetele încet şi gingaş. Comparaţia carte frumoasă … ca o floare realizează o imagine poetică de o deosebită sensibilitate – cartea este expresia supremă a actului creator, frumuseţea efemeră care rodeşte (trezeşte cititorului gânduri, sentimente deosebite).

Tudor Arghezi

(pe numele său adevărat, Ion N. Theodorescu)

Scriitor român: poet, prozator şi publicist.

S-a născut în Bucureşti, la 23 mai 1880; s-a stins din viaţă în Bucureşti, la 14 iulie 1967 (87 ani).

Viaţa:

-         provine dintr-o familie oltenească, de negustori, din Cărbuneştii Gorjului.

-         a studiat la Liceul Sfântul Sava  din Bucureşti;

-         în 1896 a semnat, cu pseudonimul Ion Theo, versuri şi articole, în revista Liga ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski;

-         la 19 ani s-a călugărit, absentând din viaţa literară până în 1904, când,  împreună cu prietenul său V. Demetrius, a scos revista Linia dreaptă, în care a semnat pentru prima dată cu pseudonimul Tudor Arghezi; revista nu a apărut decât 5 numere;

-         din 1910, a devenit publicist, colaborând la diferite ziare şi reviste (Viaţa socială, Facla).

Opera:

-         volume de poezii: Cuvinte potrivite (1927), Cărticică de seară (1935), Ce-ai cu mine, vântule­? (1937), Prisaca (1954);

-         volume de proză: Cartea cu jucării (1931), Cu bastonul prin Bucureşti (1961), Răzleţe (1965);

 

Este considerat cel mai mare poet român după Mihai Eminescu, a influenţat profund felul de a scrie literatură în secolul al XX-lea.

          Tudor Arghezi a înnoit limbajul poetic românesc în plan lexical, introducând în circuitul artistic cuvinte şi expresii recoltate din limbajul ţărănesc brut (ex. bube, mucegaiuri şi noroi) şi din argou, şi sintactic, realizând fraze imprevizibile.

Criticii literari apreciază că Tudor Arghezi a conferit unui anume fel de urât nu numai valoare estetică, ci şi etică.

 

Viaţa unui om din neolitic

Revoluţia neolitică înseamnă tehnica şlefuirii şi perforării uneltelor de piatră, trecerea de la economia prădătoare la economia producătoare, de la cules la cultivarea plantelor şi de la vânătoare la domesticirea şi creşterea animalelor, inventarea olăritului, apoi a roţii, a torsului şi a ţesutului, perfecţionarea navigaţiei, transportul la distanţe mari a unor enorme blocuri de piatră şi construcţia monumentelor megalitice.

Alimentaţia se bazează, în continuare, pe vânat şi cules. In Europa, se vânau cerbi, capre, mistreţi, urşi, castori.

Domesticirea şi creşterea animalelor era mai mult o ocupaţie bărbătească, iar cultivarea plantelor, una femeiască.

Agricultura a încurajat un mod de viaţă sedentar; pe de altă parte, nevoia de a găsi păşuni pentru animale a readus stilul de viaţă nomad. Aceste activităţi au încurajat traiul în grupuri mari, devenite apoi adevărate sate, şi au dus la dezvoltarea unor relaţii umane mai intense şi mai organizate: i-a dezvoltat omului sentimentul comunităţii, i-a asigurat o viaţă normală de familie, o oarecare siguranţă materială, favorizând, totodată, şi crearea unor tradiţii, a unor obiceiuri, a unei vieţi spirituale, în general.

Primele animale domesticite de om au fost câinele şi porcul, apoi capra, boul şi calul.

Primele plante cultivate de om au fost cerealele (orzul, grâul, ovăzul, secara, porumbul şi orezul), mai puţin legumele.

Cele mai cunoscute fructe din acea perioadă sunt: curmalele, strugurii, prunele, cireşele, piersicile, merele şi perele. Era destul de răspândită cultura viţei de vie.

Uneltele folosite au evoluat semnificativ: de la săpăligă a fost inventat plugul de lemn.

Observând importanţa recipientelor naturale (cum ar fi un dovleac sau o nucă de cocos), omul a creat coşuri de nuiele, pe care a aplicat apoi un strat de argilă, pentru a-l face impermeabil, apoi încă un strat, spre a-l face mai rezistent. Aşa a descoperit că poate fierbe mâncarea sau poate păstra hrana mai mult timp, în hambare ori gropi.

Omul din neolitic a inventat cuptorul, roata olarului şi piroga scobită din trunchiul unui copac (după ce înainte folosise pluta).

Tot el a deprins tehnica construirii locuinţelor. Majoritatea erau case lungi de 20-30 m şi late de 5-7m, ceea ce sugerează că erau locuinţe colective. Acestea erau apărate de şanţuri de apă ori de ziduri primitive, ridicate din pietre de râu, în apropierea cărora erau amplasate.

Forma dominantă de organizare socială era clanul. Bărbatul deţinea o poziţie privilegiată în societate, femeia fiind socotită doar proprietatea lui.

O dată cu concentrarea mai masivă a locuinţelor pe o suprafaţă determinată, au apărut oraşele. Dată fiind dezvoltarea economică, au apărut primele aşezări fortificate.

Izvoarele istorice atestă că, în neolitic, se aduceau ofrande şi se făceau sacrificii umane (fete, femei şi copii) şi animale, în special când se construiau locuinţe. Oamenii din neolitic credeau că animalele sau fenomenele naturale care îi înspăimântau pot fi îmbunate astfel. Tot din neolitic datează obiceiul de a purta talismane, amulete, care să ne apere de rău.

Arta neolitică înfăţişează figuri umane (îndeosebi femei), animale ori geometrice, în culori monocrome – roşu, brun, negru şi, foarte rar, galben sau alb.

In România, s-au descoperit vestigii din neolitic la Cucuteni (ceramică), Vidra (vas în formă de femeie, denumit Zeiţa de la Vidra), Truşeşti, Traian şi Hăbăşeşti (locuinţe).

In Europa, sunt renumite monumentele megalitice din Marea Britanie şi Franţa.

Oraşul meu, Bucureşti

Prietenul meu Martin, abia sosit din Canada, este nerăbdător să cunoască Bucureştiul. Il invit la o plimbare din Pache Protopopescu în Piaţa Victoriei.

Până în Piaţa Universităţii este ceva drum de făcut. Profitând de ocazie, îi povestesc lui Martin despre Capitala noastră: este aşezată în Câmpia Dunării, în partea de sud a ţării, la circa 70 de kilometri de Dunăre ; este străbătută de râurile Dâmboviţa şi Colentina; are un relief lin, uşor în pantă pe alocuri; clima nu este chiar blândă – iarna sunt geruri puternice şi viscole aspre, iar vara temperaturile devin deseori insuportabile (45 grade Celsius); este atestată documentar încă din vremea lui Vlad Tepeş, în secolul al XV-lea.

Dar iată-ne ajunşi în Piaţa Universităţii! Martin admiră clădirile moderne ale Teatrului Naţional şi hotelului Intercontinental, care contrastează plăcut cu arhitectura de epocă a Universităţii, Muzeului de Istorie a Bucureştiului şi a Băncii Comerciale Române.

Ii povestesc despre marii oameni imortalizaţi prin statuile ridicate vizavi de Universitate: Mihai Viteazul, domnitorul care a realizat pentru prima dată unirea ţărilor române, şi renumiţii oameni de cultură şi dascăli Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret.

Pornim uşor spre Piaţa Victoriei. Bulevardul Magheru este extrem de aglomerat. Turişti, studenţi, oameni de afaceri, artişti, tineri şi bătrâni, toţi circulă grăbit ori intră în numeroasele magazine, librării, anticariate, cinematografe …

In Piaţa Romană, Martin descoperă cu plăcere Pizza Hut, vizavi de Academia de Studii Economice.

Bulevardul Ana Ipătescu îl impresionează prin vilele cochete, elegante.

In Piaţa Victoriei, îi arăt sediul Guvernului, dar şi sediul postului de televiziune Tele 7-abc, Muzeul Grigore Antipa şi Muzeul Tăranului Român.

Am obosit. Hotărâm să ne întoarcem în Piaţa Romană, să luăm masa la KFC sau la McDonald’s.

Mâine vom continua călătoria pe Bulevardul Aviatorilor, vom trece pe la Arcul de Triumf şi ne vom opri în Parcul Herăstrău, unde vom vizita Grădina Japoneză, Expo Flora şi Muzeul Satului.

Posaştiuc Şerban

Clasa a V-a A

Drumul spre şcoală

Drumul meu spre şcoală este foarte scurt, dar plin de surprize.

De cum ies din casă, mă întâmpină prietenul meu Jean, câinele străzii. E murdar şi bătrân, urât mirositor şi cerşetor, dar extrem de jucăuş şi distractiv. Cred că i-a plăcut să fie liber, de aceea nu are stăpânul lui şi casa lui. Toţi vecinii îl îndrăgesc şi au grijă de el. Când eram mai mic, îmi imaginam că el trebuie să fi inspirat Doamna şi vagabondul.

Imediat pe dreapta, cum ies pe Bulevardul Pache Protopopescu, se află o florărie foarte bine aprovizionată: pentru mame – flori, pentru copii – jucării. Cel puţin, aşa am crezut, până când am convins-o pe mama să-mi cumpere ursuleţul cât mine de mare, dar – cruntă dezamăgire! – este doar pentru decor!

Ajung la toneta de ziare. Mari pictori, Arborele lumii, Super … tot ce-ţi doreşti!

- Bună ziua!

- Bună ziua! A sosit Level, nu cumperi? mă întreabă vânzătorul prietenos.

- Când vin de la şcoală, mulţumesc! Am cam întârziat! îi răspund grăbit.

Mă doare sufletul să nu intru în magazinul de jucării de lângă trecerea de pietoni, dar se face verde şi chiar nu pot s-o pierd!

- Salut. Ce faci, Şerban, unde alergi aşa? mă opreşte uimit colegul meu Bogdan.

- Mai avem 2 minute. Tu ce faci, crezi că ajungi în ritmul ăsta de melc bătrân?

- Linişteşte-te! Mai avem un sfert de oră. Iar ţi se termină bateriile şi te păcăleşte ceasul ?

- Nu se poate! îi răspund enervat.

- Dar atunci cum îţi explici că jumătate de clasă formează coada de la Patiserie? Uite, Denisa şi Crina ne fac cu mâna.

Recunosc că m-am înşelat. Ce bine!

Mă gândesc ca, la întoarcere, să trec pe la librărie, să-mi cumpăr rezerve pentru stilou şi o ascuţitoare, şi pe la fotograf, să-mi fac pozele pentru paşaport.

- Mâine-poimâine pleci, îmi tot spune mama, când rezolvi cu pozele?

Sigur azi rezolv şi asta. Si să mă uit neapărat, la magazinele de haine, încălţăminte şi bijuterii de argint, poate văd ceva potrivit pentru bunica mea de la Suceava. Se apropie ziua ei şi trebuie să ştiu cât să economisesc.

- Şerban, tu chiar vrei să întârzii azi? mă ceartă Bogdan.

Pornim vioi spre clasă. Fetele vorbesc şi râd într-una. Nu pot să înţeleg ce au să-şi spună tot timpul?

Metrul

1.    Primele unităţi de măsură s-au bazat pe corpul omenesc.

În Egiptul antic, se foloseau unităţi de măsură numite deget, palmă (4 degete), cot (7 pălmi).

Romanii foloseau lungimea tălpii piciorului pentru a măsura distanţa. Pentru lungimile mai mici, au împărţit talpa în 12 unităţi mai mici, numite uncii (înălţimea degetului mare de la picior). Ei măsurau distanţele mai mari în paşi, un pas fiind format din 2 paşi consecutivi, unul cu piciorul drept şi unul cu piciorul stâng. O mie de astfel de paşi se numea milă.

Negustorii de stofe au inventat o unitate de măsură numită yard. Un yard are lungimea materialului întins între bărbie şi vârful degetelor.

2.    Unităţi de măsură imperiale

Orice unitate de măsură poate fi utilizată dacă este acceptată ca atare de mai mulţi oameni.

Unităţile de măsură bazate pe corpul omenesc creează probleme, deoarece variază în funcţie de dimensiunile oamenilor.

Acum 900 de ani, regele Henry I al Angliei a dat o lege prin care yardul avea o lungime unică, şi anume aceea dintre bărbia lui şi degete.

3.    Metrul

 

Este prima unitate de măsură care nu se bazează pe corpul omenesc.

Metrul a fost inventat acum mai bine de 200 de ani, în Franţa. În 1790, Adunarea Constituantă a emis un decret prin care Academia de Ştiinţe a fost obligată să conceapă un sistem de măsurare care să convină tuturor popoarelor. Între 1792 şi 1799, Mechain şi Delambre au măsurat lungimea meridianului cuprins între Dunkerque şi Barcelona, deducând apoi, de aici, lungimea totală a meridianului; a 40-a milionime din această lungime, materializată într-un etalon din platină irizată, a fost stabilită drept unitate standard de măsură şi numită  metru. Instituit în Franţa printr-o lege din 7 aprilie 1795, sistemul metric a devenite legal în conformitate cu legea din 10 decembrie 1799 şi obligatoriu începând de la 1 ianuarie 1840. In timp, au fost adoptate mai multe reglementări privind metrul. Ultima datează din 1 ianuarie 1962 şi stabileşte cele 6 unităţi de bază ale metrului.

Dacă iniţial a fost calculat prin împărţirea distanţei dintre Polul Nord şi Ecuator (prin Paris) la 10 milioane, astăzi, metrul se calculează măsurând distanţa până la care se propagă lumina în vid într-un interval de timp dat (1/ 299 792 458 secunde).

Iniţial, s-a confecţionat o bară de platină cu lungimea de 1 metru. După ea s-au făcut copii, astfel încât să existe câte un metru standard, de referinţă, în diverse locuri ale lumii.

Cele mai multe ţări folosesc astăzi sistemul metric. Operaţiunile de vânzare şi cumpărare între ţări se efectuează mult mai uşor dacă toată  lumea foloseşte acelaşi sistem de măsură.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: